George Stanici

De cealaltă parte a zidului

În 1988, un unchi de-al meu murea împușcat încercând să treacă Dunărea înot. Era unul din multele cazuri de acest fel, când românii ajunseseră la limita disperării datorită regimului comunist și făceau orice pentru a ajunge în vest și a-și construi o viață decentă. Unii au reușit, alții și-au dat viața (sau ani buni din ea) încercând. Cei mai mulți n-au avut curajul nici să încerce, dar toți ne doream să ajungem dincolo.

După 21 de ani, România se află acum de partea cealaltă a zidului. Discuțiile din ultima vreme referitore la includerea României la spațiul Schengen intră într-un puternic contrast cu o știre potrivit căreia Grecia se gândește să construitască un zid la granița sa pentru a stăvili imigrația ilegală venită dinspre Turcia.

http://vorbata.ro/vorba/lor/international/21/europa-nu-sustine-ideea-zidului-la-granita-dintre-grecia-si-turc

După aproximativ 20 de ani, România a ajuns de partea cealaltă a zidului, a ajus țara în care imigranți ilegali și-ar dori să ajungă, fie chiar și în tranzit. Totuși mă cam îndoiesc că dacă unchiul meu ar mai fi trăit și astăzi, s-ar fi bucurat de situația din România. Am fi putut fi mult mai departe acum, cel puțin lângă Ungaria — membră a spațiului Schengen de ceva vreme. De altfel evoluția a fost atât de plăpândă încât avem nevoie de știri precum cea despre construcția zidului la granița dintre Grecia și Turcia pentru a o scoate în evidență.

Deocamdată nu-mi rămâne decât să mă bucur că am ajuns de cealaltă parte a zidului fără să trebuiască să-mi părăsesc țara.

Prima versiune VorbaTa.ro e online!

În prima zi a anului 2011, prima versiune a saitului http://vorbata.ro este online. Deocamdată e o versiune beta și mai e mult de lucru, avem multe planuri, dar suntem și foarte entuziaști :)

Principiul pe care se bazează acest sait de știri, este libertatea de exprimare, fiecare vizitator putând să publice liber articole pe vorbata.ro.

Mai multe noutăți am să public pe contul meu de twitter http://twitter.com/georgestanici

De ce îl plângem pe Ceaușescu

Acest Ceaușescu e o adevărată isterie pentru români, a fost cât timp a trăit și continuă să rămână un nume sonor, învăluit de atribute contradictorii și purtat în discuții aprinse. În fiecare an de Crăciun și pe 26 ianuarie, apar oameni la mormântul lui pentru a-l comemora ca pe un adevărat erou și să deplângă soarta României din perioada post-ceaușistă.

Și se pare că nu un număr mic de români îl regretă, ci nu mai puțin de 60%. În aceste condiții, nu pot să nu mă întreb cum se poate ca o națiune întreagă, după 25 de ani de dictatură și după o Revoluție mai mult sau mai puțin sângeroasă să îl regrete? De ce oamenii au strigat Jos Ceaușescu în decembrie ‘89 gata să-și dea viața pentru a scăpa de dictator,  iar acum îl regretă și depun coroane de flori cu smerenie la mormântul său?

Iertători sau urmăriți de păcatul uciderii lui?

Cea mai condamnată este execuția sa, 94% —o proporție impresionantă de români — sunt convinși că soții Ceașescu ar fi trebuit să aibă parte de un proces corect. Asta înseamnă că aproape cu toții i-am iertat? Sau că păcatul ucerii lor ne urmărește încă, după cum ne explică Arsulici:

[…] au trecut 21 de ani de când a fost săvârșit „păcatul originar”, uciderea familiei Nicolae și elena Ceaușescu în ziua de Crăciun. Din acel moment, fiecare Crăciun al acestui popor este pătat cu sânge și, din păcate, nu mai avem cum schimba asta. Nu am fost în stare nici măcar să-i pedepsim pe cei vinovați pentru morții din timpul „revoluției” și mineriadelor. Din acel moment nefast a pornit construirea unui viitor pentru acest popor proaspăt scăpat de dictatura comunistă. Din păcate, după acel start greșit, greșelile s-au amplificat de la an la altul, erodând rapid imaginea țării.

Dezamăgiți de viitor, privim în trecut

Acesta este argumentul pe care îl văd pretutindeni. După Revoluție au rămas la putere tot comuniștii (sau o parte din ei), nu au făcut decât să distrugă industria și infrastructura construite de Ceaușescu și să crească datoriile statului și nivelul de corupție în toată țara. Totul s-a dus de râpă, toate visele s-au năruit pentru aproape toți românii, cu excepția cîtorva descurcăreți, foști securiști sau cu spate, care și-au umplut buzunarele pe seama celor săraci. Potrivit acestui argument, așa ar sta lucrurile și acum, motiv pentru care, mulți dintre noi l-ar regreta pe răposatul, pentru mâna de fier cu care conducea țara.

Observ că mai ales pensionarii folosesc acest argument, ceea ce e de înțeles din 2 motive: ei au participat la construcția socialismului, și tot ei sunt victima capitalismului sălbatic post-decembrist care i-a lăsat cu o pensie de mizerie după o viață mai mult sau mai puțin muncită.

Suntem o țară de asistați sociali? Sau doar ne place să ne plângem?

Deci mulți români nu s-au adaptat noului sistem, ba chiar mulți nici nu prea îl agreează. Diferențele de venit sunt blamate, mulți așteaptă să primescă de la stat. Dar asta înseamnă comunism. Vrem comunism? Sunt mulți care spun — da, dar nu spun adevărul. Ori nu-și dau seama, ori vor să epateze, însă, din câte știu eu, nimeni din România nu și-a manifestat dorința de a se muta în Coreea de Nord — un loc unde comunismul e “înfloritor”.

Bloggerul ANDRIIpOPA explică:

Din punct de vedere al transformărilor ne e foarte greu nouă, din interior, să vedem întregul ansamblu. Dar evoluţii sunt. Şi asta o pot spune cel mai bine cei care au lipsit o vreme din ţară sau cei care vin din când în cînd pe la noi. DA, justiţia nu merge, poliţia e coruptă, funcţionarii (în marea lor majoritate) sunt sictiriţi şi vorbesc de pe poziţii de superioritate, serviciile publice sunt jalnice, politicienii sunt corupţi şi agramaţi. Dar noi ce am făcut în aceşti 21 de ani? Oare acei politicieni puşi să schimbe faţa României nu ne reprezintă? Nu i-am ales noi? După ce i-am votat odată, i-am tras la răspundere şi i-am penalizat nemaivotându-i? Avem spirit civic? Nu, nu avem! Aşteptăm şi acum ca cineva pus (ales) într-o funcţie să ne rezolve toate problemele fără ca noi să mişcăm un deget, pentru că “d’aia i-am ales!”.

Responsabolitatea politică și socială par să se adapteze greu în România, iar mulți care au rămas în urmă la acest capitol, abandonează și se retrag în amintirile alterate ale unui trecut familiar. Portretul tovarășului repare în memoria multor bătrâni din România care aveau alte așteptări de la ultima perioadă a viețiilor lor: liniște și seninătate, nu sărăcie și disperarea schimbării regimului (încă o dată!).

Ceaușescu e printre noi

Cine se așteptă ca milioane de bătrâni părăsiți în mizerie să se dea peste cap de trei ori și peste noapte să se transforme în mici întreprinzători, nu e cu capul pe umeri! Mizeria lor este inevitabilă, așa cum a fost și în timpul războiului, și în timpul foametei din anii ‘50, cozilor din ‘80 etc. Dar acum sunt prea bătrâni pentru încă o lovitură.

Cei mai tineri se adaptează mai ușor, unii au înțeles ce au de făcut, alții încă îl așteptă pe Țepeș să le împartă banii de la bogați, să le cumpere case și mașini luxoase. Și alții tac, pentru că vorbesc alții în locul lor — la televizor, în Parlament, în presă…

Așteptarea și Tăcerea sunt 2 stafii ale lui Ceaușescu, și ele încă umblă printre noi. Dar oare știm cât de greu e să ucidem aceste stafii? Pentru unii e mai ușor să conviețuiască cu ele, pentru alții e mai la îndemână să-i condamne. Hai să nu-i judecăm prea aspru, mai bine să-i înțelegem…

După 21 de ani…

Unde suntem după 21 de ani de la Revoluție? Nu e așa de ușor de răspuns, părerile sunt împărțite — unii se gândesc la libertatea pe care au câștigat-o, alții la siguranța locului de muncă pe care au pierdut-o peste noapte.

Un lucru însă e clar: pe an ce trece, amintirea Revoluției devine tot mai ștearsă. Și cu tot respectul pentru cei căzuți atunci sau pentru apropiații lor, nu pot decât să ma bucur. Se vede tot mai clar dorința de a trece peste complexul Revoluției, de a lăsa în urmă ce a fost și de a privi înainte. Grijile de zi cu zi și preocupările actuale, care nu mai au prea multe în comun cu cele de atunci, fac amintirea Revoluției să pălească.

Dar e minunat că reușim să privim înainte fără să fim tentați să întorcem capul prea des. Tocmai tendința de a compara prezentul cu ce era “înainte”, nu face decât să ne țină ancorați în trecut, în loc să oferim prezentului toată atenția.

În fine, mai e vorba și de resemnare. Am cam aflat adevărul despre Revoluție și nu face decât să ne jignească, să ne arate că n-am avut prea mult de-a face cu ea și că tinerii căzuți atunci au fost niște eroi de conjunctură. Ceea ce e și mai trist pentru că ne imaginăm că am fi fost tot aici unde suntem acum și fără să fi fost nevoie ca ei să moară sau să rămână cu dizabilități majore pentru tot restul vieții lor. Și toate acestea implică o formă de resemnare. Ne putem întreba dacă nu cumva și acum suntem tot niște victime colaterale ale vreunui sistem. Îmi place să mă încurajez spunându-mi că nu, dar nu toată lumea e de acord…

Resemnarea însă nu face prea bine. Eu cred cu tărie că trebuie să ieșim din letargia în care ne complacem de mai bine de 2 decenii și să profităm de libertatea pe care am câștigat-o atunci. Să ne construim viața așa cum ne-o dorim, sau măcar să încercăm — pentru că până la urmă asta înseamnă viața.

Înțeleg însă și că nu toți putem face asta și de la unele categorii de cetățeni nici nu putem avea asemenea pretenție: de exemplu de la pensionari. Pentru ei nu văd nici o ieșire din mizeria în care trăiesc… Mă îngrozesc punându-mă în locul lor, cu adevărat o generație de sacrificiu — toată viața lor a fost o situație fără ieșire… Hai să muncim mai mult și să ne dăm silința să nu mai repetăm această situație și pe viitor!

Libertatea presei…

E curios cum nu o virtute, ci tocmai lăcomia, este garantul bunului mers al lucrurilor în societatea noastră, deși tot ea este responsabilă și pentru eșecurile catastrofale, cum ar fi și criza financiară din care încă ne mai zbatem să ieșim. Deci lăcomia este un lucru bun, dar consumată cu măsură.

Tot lăcomia este și garantul accesului nostru la informație pentru că aproape toate mediile de informare sunt, în final, societăți comerciale care țintesc spre un profit — unul tot mai mare. E destul de greu să încerci să dezinformezi atunci când ești presat de concurență să oferi servicii impecabile — dacă dezinformezi riști să-ți pierzi audiența.

Dar oare chiar așa stau lucrurile și în realitatea românească?

Nu e nevoie decât de o simplă observație să ajungem la concluzia nefericită că nu. Capitalismul nostru este încă în frageda sa pruncie, fie și după 21 de ani; atât cei ce oferă cât și cei ce consumă serviciile la noi refuză să înțeleagă că tocmai lăcomia este cea mai mare virtute pe care o poate avea un furnizor.

Presa trebuie să fie suficient de lacomă ca să înțeleagă că dezinformarea este drumul cel mai scurt către auto-distrugere și că echidistanța reușește de minune să aducă un profit frumos.

Dar mass-media este în general controlată de așa-zișii moguli ale căror interese (de multe ori politice) sunt mai presus decât profitul. Și mi se pare fieresc să fie așa întrucât capitalul politic este mult mai valoros decât capitalul financiar — influența este mai valoroasă decât bogăția.

Deci dacă acești moguli care controlează mijloacele de infomare nu sunt suficient de lacomi pentru a încerca să facă afacerea informării cât mai profitabilă, preferând în schimb alte avantaje, avem o problemă: garantul nostru lipsește. Nimic nu ne mai garantează libertatea presei, un drept fundamental pentru o societate democratică sănătoasă.

Astfel suntem condamnați să trăim în permanență într-o mizerie mediatică, dar indispensabilă. Să ne lăsăm mainupulați fără să putem riposta, protesta sau măcar ști!